Pentru a mării mări sau micşora imaginea în fereastra folosiţi cursorul sau butoanele + sau -. Pentru a mişca imaginea folosiţi săgeţile. Puteţi vedea imaginea pe întreg ecranul aici.
Ultim vizitator, urc treptele minaretului câte trei ca să prind apusul soarelui. Sus, ieşind din scara strâmtă şi întunecată, lumina e aroape orbitoare. Îmi adaptez ochii. Sub mine oraşul se afundă , minut cu minut, în umbră, dar aici, deasupra lui, soarele mai incălzeşte. Nu e de mirare că muezinii se simt atât de aproape de cer. Se apropie momentul zilei când i se aude chemarea. Imi amintesc vocea sa aşternându-se peste oraş. Cu mulţi ani în urmă, împreună cu părinţii, am fost cazat în apropiere, la un turc, lângă restaurantul "Pescăruş". Seara ieşeam în bazar: fum, arome de mici, chebab, hamsii, cafea la nisip şi aglomeraţie, om lângă om. Găsesc uşor intrarea dar restaurantul a dispărut. Alături, două fastfood-uri alăturate îmi amintesc că sunt, totuşi, într-un oraş turistic. A dispărut şi bazarul. Parcă nici n-ar fi fost, cafenele luxoase îşi revendică o "tradiţie" de un deceniu. Dar, n-au cafea la nisip. Nu mai e nici mulţime. Lângă magazinul "Tomis" e chiar pustiu: trei femei de serviciu stau la o pauză de ţigară, iar un bunic se preface că s-a rătăcit, spre deliciul nepoţicii. De undeva, se aude ecoul vocilor unor copii, jucându-se. Vocea muezinului, însă nu se mai aude.
|
